Jurnal de vacanta

Stiu ca am fost disparuta ceva timp din peisaj. Dar asa a fost situatia. Insa am revenit cu multe de povestit si multe de aratat. 🙂
Pentru mine a fost o vacanta superba, si am intrat din nou in noul an spargand ceva. Si anul trecut am spart la miezul noptii un pahar din greseala, iar anul acesta am spart un borcan. Cioburile aduc fericirea… nu?
Dar sa incep a povesti cu inceputul. Am fost pe la tata la inceputul vacantei, iar el m-a dus intr-o plimbarica pe Rarau. Friiig… Frumoooooooooooooooooos…. Si muuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuulta zapada, de care am profitat si noi cat am putut. Am facut un fel de offroad pe un drum extrem de inzapezit pe care nu circulase nimeni pana atunci. Si simteam cum patineaza masinutza sub noi. Devenise la un moment dat riscant, asa ca printr-o manevra de intoarcere foarte interesanta, am revenit acasa. Uitati aici cateva poze, pentru a va face o oarecare parere despre frumusetea locului.

Anul asta am zis ca fac prajituri. Si m-am gandit sa incep cu nuga, iar mai apoi sa fac prajitura cu caramel si nuci. Si incep eu, cantaresc amestec, rostesc descantece, etc, etc. Si se face o potiune minune, in care trebuia doar sa amestec vre-o ora la foc mic, ca sa nu se prinda de fundul ceaunelului. Si amestec… Si amestec… Si cand sa rastorn potiunea pe foi, s-a patrecut ceva foarte trist… S-a branzit compozitia… Nu imi venea sa cred! Mai facusem prajitura asta de 2 ori, si imi iesise perfect. Nu va spun ca m-am intors pe dos cand am vazut ce s-a intamplat. Am uns foile cu compozitia respectiva, si le-am lasat asa. Ma credeti sau nu, dar prajitura, asa branzita cum era, s-a mancat si am primit si laude.

Dar in ziua aceea am fost foarte suparata. Un amic, vazand ca sunt botoasa in ajunul Craciunului, mi-a propus sa merg cu el sa imi aleg brad. Am acceptat, pentru ca nu mai aveam chef sa fac prajiturele, si am pornit prin padure. Eu aveam in cap un ideal de brad, nu prea inalt, nu prea mic, foarte stufos, cu multe crengi, incat sa nu ii vad trunchiul de atatea ramurele. Si am umblat… Si am cautat… Amicul meu tot imi arata cate un brad care lui i se parea perfect, insa pe mine nu ma multumea nici un pic. Am umblat o gramada prin padure. Dandu-mi seama la un momentat ca sunt nesimtita si profit de bunatatea amicului meu, m-am gandit sa aleg un brad oarecare si sa ne intoarcem acasa, insa Sandu (asa il cheama) si-a dat seama ca nu e ceea ce vreau, si acum dorea el sa imi gaseasca bradul „din desene animate”.
Si am mers de la un momentdat, catelul meu obosise si sarea pe mine ca sa il iau in brate. L-am transportat putin, dar am renuntat. Deabea ma duceam pe mine. Privelistea era mirobolanta. Aruncand o privire in jur, am realizat cu stupoare sa satul se vedea puutiiiiiiin, undeva deeeparteeeeeeeeeee.
-Aaaa… Sanducule, dar tu stii unde suntem? Ca eu nu mai vad pic de civilizatie.
-DA! Normal! Suntem in plantatie…
-Sigur?
-Aham!
Pana la urma, dupa alt ceas de cautari, am gasit aproximativ ceea ce doream. L-am doborat, si l-am urmat pe Sandu care sustinea sus si tare ce stie unde merge. Am gasit un drum, inca Sandu a refuzat sa mergem pe el, sustinand ca nu e ala pe care trebuie sa mergem. Eu observam ca ne indepartam de sat, in loc sa ne apropiem, si sa urcam in loc sa coboram.
-Sandu… Unde suntem?
– In plantatie.
-Acolo eram si acu cateva ore.
-M-am inselat atunci. Acum suntem in plantatie.
-Ai observat ca se intuneca si ca sunt uda la picioare?
-Ajungem imediat.
Si am continuat sa mergem. La un moment dat am vazut niste urme pe zapada, care cu siguranta nu partineau catelusului, pentru ca erau muuuuuuuuuult mai mari, asa ca am concluzionat ca sunt de urs.
-Sandule. Tu nu stii unde suntem…
-Ba da… Doar ca s-au schimbat multe.
In acel moment m-am decis sa iau atitudine. I-am luat bartitza lui Sandu, si am merg pe urmele ursului. Va dati seama ca nu aveam de gand sa ma lupt cu ursul daca ma intalneam cu el, dar ma simteam mai in siguranta asa. Iar urmele ursului coborau. Deci daca o namila de urs a coborat pe acolo, atunci putem si noi. Si am avut dreptate. Am ajuns la un drum, pe care am mers si am ajuns inapoi de unde am plecat. cand m-am vazut la caldurica nu imi venea sa cred. :D.
Seara am fost cu colinda. Sau cel putin teoretic, pentru ca am umblat putin pe la cateva case, ne-am chinuit corzile vocale, iar dupa ce ne-am decis ca ne-am plictisit, am mers la mine, am luat un sac de nailon, si am plecat pe partie, pana pe la vre-o 2. Iar dupa ce am inghetat bine de tot, le-am pregatit baietilor cate un vin fiert, si am stat inca cateva ceasuri la gargara, asa, ca intre fete ;)).

Cu colinda a fost cum a fost. Inca cu uratul….
Initial ziceam ca nu meg nicaieri. Nu se anuntase nimic, asa ca se parea ca voi petrece revelionul singurica singurica acasa, uitandu-ma la televizor, si mancand aperitive, cand un prieten, dorind sa ma sperie, vine mascat la mine, cu o palarie veche si cu o bonda, pe care le gasise in pod. L-am invitat inauntru si atunci m-a izbit ideea. Am facut rost rapid de hainutze si ne-am imbracat in port popular, si am zis sa mergem cu uratul. Problema e ca nu stiam nici o uratura cap coada, asa ca am halit una de la niste purandei. Cam de pusti de gradinitza, dar mergea.

Si mergand din casa-n casa, am gasit pe cineva disponibil sa ne fie urs. Am gasit un hanorac imblanit pe dos, am gasit niste taciuni si am pus la punct o uratura mai pentru adulti, si uite asa s-a marit gasca.

Si uite asa am facut rost de un urs de criza, cu blana tunsa.
Dar, cum am avut norocul sa dam peste oameni inimosi, am reusit sa gasim o haina de blana pentru urs, un cap de urs, si o masca pentru mos. Pentru baba, adica eu, nu am gasit nimic. Eu aratam deja ca si mascata. :))

Si satra s-a tot marit..si s-a marit..si s-a marit…

Si-am plimbat bietul urs tooot satul, iar aproape de miezul noptii ne-am oprit toti la mine acasa,a m desfacut sampania, am dat artificiile, am cantat si ne-am bucurat. Am petrecut pana tarziu, si ne-am ghicit norocul in 2010. Am niste filmulete care fac toti banii, insa nu ma promit ca le bag pe blog, pentru ca am sesi zat ca nu depinde acest lucru de mine ci de netul acesta cu toane.

Din pacate am remarcat ca nu mai sunt colindatori cum erau alta data. Cei mai mici, care ar fin trebui sa colinde acum, stateau in casa la caldurica cu pretenii lor, pentru ca nu e de nasul lor sa umble asa, ca noi. Si uite asa se pierde frumusete de traditie. Trist…nu?
Astazi am vazut lebede pe lac. Sunt o multime!
La multi ani si voua! un an fericit si sa aveti parte de multa sanatate, fericire si succesuri.